adevar sau..provocare.

La naiba, dupa ce scapam de vremea asta, o sa-mi fac un plan de atac!

Pana atunci, ma voi resemna sa fiu prizoniera depresiei... si desi, deocamdata, admit adevarul, voi fi pregatita pentru provocari.

super grozav, aha.

Sunt superficiala.Stiu.
Si m-am plictisit, ma plictisesc usor si oamenii nu inteleg asta.
Eu nu vreau sa-i ranesc cu superficialitatea mea, dar de cele mai multe ori o fac fara sa-mi doresc asta.
M-am deconectat pana si de la toata treaba asta cu blogul, pentru ca nu mai aveam chef sa scriu, sau sa citesc, oricum nu prea mai am chef de nimic. Dar, in seara asta mi s-a facut dor...ar trebui sa va povestesc ce am facut in ultima vreme, dar sunt o gramada de lucruri, micute, dar care totusi unele au reusit sa ma faca sa zambesc.
Ieri, ma simteam bine, chiar misto...si o aud pe mama:
"De ce mama naibii ti-ai luat rochia aia peste blugi?"
eu: "Poate pentru ca e prea scurta sa o port cu dres?"
mama:" De ce nu poti sa te imbraci ca un om normal?"
eu: "Pentru ca nu sunt un om normal!"
ma intorc si plec.logic ca mama s-a suparat pe mine.
frate, care e toata treaba asta cu "omul normal"?
ce e asa interesant sa fi un umanoid banal?
care dracu' mai e distractia cand toti gandim la fel de plictisitor si prost?
de ce libelula mea oamenii astia nu accepta ca suntem diferiti si asta e un lucru bun?!
deci da, am o criza nervoasa, dar am dreptu' la asta!
eu sunt eu. mie imi place de mine, sa accepte asta, sau sa ma lase in pace.

Zilele astea am citit Anomalii de Joey Goebel si mi-a placut extrem de mult, pentru ca e atipica, e ca mine.:)) Ideea e ca iti prezinta cum niste oameni total diferiti, niste ciudati, se pot intelege si pot fi fericiti in ciuda prejudecatile celor din jur. Personalul meu preferat e Luster, poate pentru ca mi se pare cel mai tampit, are o minte psihedelica, dar sclipitoare, partile "scrise" de el sunt cele in care m-am regasit cel mai mult. Uite:
"Trezeste-te. E timpul sa te dai in stamba ca delicioasele fete din parcare. E timpul sa infrunti o noua zi de cosmar. O multime de dobitoci depind de tine" - exact asta simt in ultima vreme..:))
"Unii spun ca ce fac eu acum se cheama ca "platesc angaralele".Altii spun ca imi "calesc personalitatea". Eu zic ca se cheama "suferinta". - mi-ar placea sa privesc lucrurile cu atat umor.

"Vreau ori lumea intreaga, ori nimic. Pana mi se arata viitorul, trebuie sa ma multumesc cu nimicul."
"Sunt fizic incapabil sa rosesc.Nu sunt supus gandirii liniare.Gandesc poetic."

"Cealalta jumatate cade prada dorintelor, sperantelor, visurilor tipice umanoizilor. Vreau sa fiu bogat. Vreau sa fiu mare si celebru. Si, mai presus de toate, vreau sa iubesc si sa fiu iubit. In aveste privinte, sunt un sclav ca toti ceilalti."


Si daca inca nu ti-ai dat seama...
Da, sunt trista.

cum spuneti voi. eu nu mai zic nimic.

Simt ca ma afund intr-o stare din care imi doresc cu disperare sa ies. E o moleseala cumplita. Si ii vad pe toti stresati si terminati si cum se chinuie sa se faca placuti, sa fie acceptati, sa para mai buni sau mai destepti decat sunt. Si ii vad cum fac tampenii si nu recunosc...si ii vad si ma scarbesc. Am nevoie de o pauza. 2 zile, atat. Intr-una as dormi si nu m-as ridica din pat, iar in cealalta as coase, mi-as pune masinuta draga de cusut in actiune si creierul la munca. Nu, nu mai pot. E trist ca oamenii au ajuns sa ma oboseasca, cand eram mica eram asa curioasa in privinta lor, acum...de cate ori vreo persoana imi mai trezeste interesul sunt socata. Am cunoscut in weekend-ul asta o frantuzoaica care s-a mutat in Romania, ca sa se apuce de teatru si aici, desi a terminat in Franta, ca sa scrie pentru noi.Am intrebat-o de ce a facut asta si mi-a zis ca "Stiu, e ciudat, dar imi place limba". Nu e uluitor?!
Ma rog, ideea e ca ma apasa ceva, pe langa durerea de spate ingrozitoare pe care o am de cateva zile. E dezgust, plictiseala...nu stiu, pur si simplu nu am mai avut chef de nimic, nici sa mai scriu pe blog. Nu ma mai intereseaza cu adevarat decat prea putine lucruri si nu sunt deloc mandra de asta. Yuck!

treptat, ca intr-un vis, ma pierd.

"-Asadar, ce anume trebuie sa fac?
- Sa dansezi.Tu trebuie sa dansezi cat tine muzica. Pricepi ce-ti spun? Danseaza mai departe, fara sa te opresti. Nu intreba de ce, nu te gandi ce sens are. Daca incepi sa te gandesti la lucrurile astea, ti se opresc picioarele. O data oprite, eu nu mai pot face nimic pentru tine. Legaturile tale se vor destrama complet. Se vor opri pentru totdeauna. Nu vei mai putea trai decat in aceasta lume. Treptat, vei fi absorbit inauntru. Asa ca sa nu-ti stea picioarele. Sa nu-ti pese o secunda, oricat de de prostesc ti s-ar parea. Tu continua sa dansezi, pas dupa pas. Ai sa vezi, putin cate putin, partile intepenite se vor mai destinde. Pentru unele lucruri nu e prea tarziu. Foloseste tot ce poti folosi. Da tot din tine. N-ai de ce sa te temi. Acum esti obosit, inspaimantat. Se intampla oricui. Ai senzatia ca totul e gresit. De aceea ti se opresc picioarele.
..........................
Trebuie sa dansezi bine, sa te admire toata lumea."
Dans dans dans- Haruki Murakami

ma simt pierduta, pierduta in pasi de dans.

plan de atac.

"Bata ta nu viata filmu."
Asta a zis o colega azi, de 2 ori si ne-am prapadit de ras...totusi s-ar putea ca viata unora sa bata filmu'.
Sa incep...va voi prezenta planul meu de atac.Credeti-ma nu glumesc deloc.

Eu sunt intr-o lume a mea.
In lumea asta, imi place sa cred ca e cald, ca e soare, ca rasetele noastre, ale mele si celor din jurul meu...prevestesc primavara, vara, caldura..nu stiu, orice in afara de vremea din acest moment.
Profa de engleza zice ca totul se intampla in capul nostru, ca pana si atunci cand iubim, nu o facem cu inima, nu avem fluturasi in stomac, totul porneste din cap si oricat de romantica as fi, stiu ca in mare parte are dreptate. Chestia asta ma descurajeaza dintr-un anumit punct de vedere, pentru ca nu-mi place partea rationala a vietii, cand situatiile ajung prea dificile, cand incep sa-mi bat capul cu un milion de probleme, tot ce-mi vine sa fac e sa-mi bag picioarele:)) sau libelula cum zic eu. Ador libelulele. Am o brosa cu o libelula, toata lumea zice ca e oribila si ca n-ar purta asa ceva, dar pentru mine are o semnificatiei, iar eu ii iubesc semnificatia. Te-ai gandit vreodata ce ai face daca ai trait o singura zi, precum o libelula? Ar fi greu...sa te hotarasti. Eu cred ca as iubi. Nu neaparat o persoana, dar mi-as folosi cele 24 de ore de viata, iubind fiecare lucru care ma inconjoara. Oops si totusi, am pornit acest post cu gandul la altceva...revenind la lumea mea.
Asa, partea incurajatoare este ca daca toate lucrurile se formeaza in cap, atunci ce-ar fi eu sa-mi formez acolo, o lume plina de calduraaaa, de floricele, de primavara, de vara? Ce ar fi sa ma conving ca lumea asta exista cu adevarat?

Cu siguranta, lumea asta m-ar mentine vesela pentru un timp...pana cand fantasticul s-ar imbina cu realul.

escapada.

Poti sa ai curajul de a fi independent sau poti sa te bazezi pe o multime de oameni care pana la urma se vor satura sa-ti care grijile in spinare. Ma bazez pe putine persoane, dar nu-mi las grijile in seama lor...e un contract de viata, atat timp cat eu le fac viata mai frumoasa acestor oameni si ei mi-o fac mie, relatia merge. Totul se termina atunci cand trebuie, cred cu tarie ca totul are un rost, chiar nu exista intamplari sau coincidente.
Intr-un mod ciudat, analizand momentele, trecutul..gandindu-ma cate persoanele s-au evaporat din viata mea, mi-am dat seama ca totul este din cauza mea, opresc totul...inainte de a deveni urat. Sunt ca o oala plina cu apa, fierbe atunci cand ajunge la 100 de grade, insa daca opresti focul...se linisteste. E frumos asa...oamenii vin, oamenii pleaca, uneori nu le duci dorul, alteori da...si totusi atunci cand o faci, ai numai amintiri frumoase.
Nu stati in prietenii/relatii ce au devenit gri, taiati raul de la radacina, nu fiti critici, asa cum sunt eu, dar nu va fie teama sa faceti alegeri care va pot schimba viata radical. Nu voi intelege niciodata de ce oamenilor le e frica de neprevazut...eu il iubesc.

trezirea in zori, tren zgomot, rasete, Brasov, aer curat, plimbare, librarie, miros de ceai, frig, ciocolata, "dans dans dans", jocuri tampite, asteptarea de pe peron, imbratisari, pandirea tipului cu cravata din compartimentul alaturat,intarziere, oboseala de dupa.

libertate.

Renunt la haine, de parca as fi un fluture care isi intinde aripile.Intr-o lumina timida, abstracta se zaresc aburii ce se ridica si se pierd usor. Tremur, in lumina lumanariilor. As vrea sa existe un pat, un pat numai pentru mine, un pat de apa, un pat de spuma alba si groasa, un pat de aburi.
Apa fierbinte ma frige, dar imi place, simt cum muschii mi se relaxeaza, cum frigul paraseste fiecare parte din mine in care a patruns.
Imi bag capul sub apa, si simt, sunt doar eu cu mine. In sfarsit, vocea din capul meu a tacut, vizitatorul asta idiot si-a parasit muzeul. A vizionat fiecare cameruta, pana la epuizare. Ticaitul inimii mele e puternic, ma concentrez asupra lui, devine ceasul secundelor, pentru ca de ceva vreme timpul meu se masoara in secunde, e mai lung asa. Secunde in care zambesc, secunde pline de suspine, secunde de regret, secunde cu imbratisari...secunde.
Of, dulce repaus.
Ma simteam obosita.
Dar, acum...m-am hotarat.
Inima mea e libera.Vreau ca ceasul asta, sa masoare secunde frumoase.
Imi scot capul usurata de sub apa, imi dau seama ca apa e rece..iar eu imi mananc compotul de ananas, tremurand din nou.
Vocea a revenit, imi spune "Ai luat decizia potrivita", apoi ma paraseste.