sa va vad.vreau sinceritate.

SAU

Azi, in timp ce mancam un mar, unul din multele pe care le mananc zilnic, mi-am adus aminte o particica dintr-o conversatie cu Clara si astfel mi-a venit ideea sa fac un sondaj.
Deci, intrebarea mea e urmatoarea: Daca ati avea in fata un mar extrem de apetisant si o ciocolata de cea mai buna calitate, ce ati alege?

hei, priveste partea buna.

E dimineata, mergi spre supermarket, trebuie sa-i iei paine lui taicatu care se da jos din pat la ora 11 si incepe sa urle. Te-ai imbracat cu ce ai gasit mai repede, ti-ai prins parul intr-un coc lejer, ti-ai infasurat fularul turcoaz in jurul gatului si ai tras geaca multicolora pe tine. Cacat, cacat, cacat..urasti vremea asta. Picioarele tale se lupta cu zapada de pe trotuar, iti vine sa urli. Un bunic trece cu nepotul lui pe langa tine, il auzi pe micut intrebandu-l ce inseamna expresia "sub nicio forma", te amuza teribil pentru ca iti plac intrebarile stupide, apoi un nene de vreo 50 de ani, vorbeste si gesticuleaza mult. Dar ce dracu'? E singur. Te blochezi. In capul tau, formulezi asta: "Sper sa nu ajung la 50 de ani si sa fiu nevoita sa vorbesc cu un prieten imaginar."
Acum de gandesti la ultimul post, in care te plangeai ca toata lumea se foloseste de tine...punand in balanta frica de singuratate si ura pentru cei care te folosesc ce pare mai infricosator?!

Preferi sa fi inconjurata de niste ipocriti, care iti mai provoca rasul din cand in cand, decat sa devii victima propriei tale imaginatii.Nu ti-ar placea sa ajungi sa provoci mila.Nu ai suporta asa ceva.

nu le pasa cu adevarat.

Parca s-au hotarat cu totii sa-mi faca nervi praf! Mai sunt 2-3 persoane care ma mentin vesela pe parcursul zilei, cum ar fi Mandy, cu care mi-am baut cafeaua cu lapte de dimineata, ascultand Katie Melua, sau Claru care ma astepta zambind pe peronul metroului, pentru ca am intarziat, ca deobicei. Si Lulu, si Ully si...cam atat. Dupa ce trec pragul casei, dupa ce-mi iau singura cina si ma bucur de cate un serial ciudat, intru in starea aia groaznica din fiecare seara. Si usor, usor toti oamenii incep sa ma enerveze, toti o dau in bara, simt ca toti ma folosesc si m-am saturat. Nimanui nu-i pasa cu adevarat, asta am ajuns sa cred, toti ne urmarim interesele personale, constient sau nu.

oboseala.

Ti se pare vreodata ca lucrurile se intampla prea repede si totusi prea incet?
Trec printr-o astfel de perioada. E cred ceea ce urasc cel mai mult. Sunt momente tampite in care pierd ore in sir intrebandu-ma ce fac prost, fara a gasi un raspuns, fara a fi indeajuns de sincera cu mine insami. De ce ne place sa analizam situatiile la infinit, sa ne stresam, sa ne tocam creierul si inima in mii de bucatele? De ce pe moment lucrurile ni se pare extrem de problematice, iar dupa un timp par nimicuri.
Ma simt obosita, de parca am imbatranit cu 40 de ani, simt nevoia sa ma deconectez de la orice , sa fiu lasata in pace, sa nu ma certe nimeni sau sa ma judece, sa fiu doar eu cu mine, invelita cu paturica mea pufoasa si invaluita intr-un somn adanc din care sa ma trezesc plina de intelepciune.

ramai aici, in realitate.

Am fost la Avatar. Inca mai sunt fermecata. Tot drumul spre casa am zambit, oamenii din metrou se uitau ciudat la mine. Nu-mi pasa. Eu eram intr-o stare prin care ei nu prea trec, eu visam la....magia aia, la faptul ca undeva acolo trebuie sa exista o forma de Rai, unde oamenii se iubesc pentru ca pur si simplu asa simt, un loc unde natura e o parte din noi, unde curajul intrece orice asteptare. Unde...ah. Trebuie sa ma opresc, traim intr-o lume reala, nu e loc de basme, nu.

de ce naiba e asa greu?!

Nu pot si nu pot! E un joc, e jocul ala in care nu cedeaza niciunul si eu imi impun sa nu o fac. N-am sa-i spun ca-l plac mai mult decat ca pe un amic, nu vreau sa fiu eu cea care cedeaza.
Ce daca acel sarut nu se integreaza in niciun fundal?; Ce daca nu mai stiu nimic de el de atunci? E un idiot.; Ce daca in capul meu persista un ocean de intrebari?; Ce daca s-ar putea sa ma inec in el?; Sa te ineci poate fi frumos, linistitor..dar eu vreau altfel de liniste.
Cineva sa opreasca vocea asta din capul meu, cineva sa puna punct torturii de a revedea acea imbratisare, acel moment, de a-i auzi la infinit cuvintele. Dumnezeuleee, vreau sa-l urasc! Vreau sa uit ca exista!

"noi" nu exista, doar eu si....el.

caut sa ma inteleg.

Uffff, un om pe care il apreciez foarte mult, mi-a scris candva "nu exista fericire deplina, doar clipe de beatitudine prosteasca" nu-i dadeam dreptate, il credeam un artist dezamagit ca trebuie sa accepte banalul, acum insa simt ca ar trebui sa-i multumesc pentru ca a impartasit cu mine acest adevar!
Daca te uiti in dictionar, la cuvantul beatitudine vei gasi..."Stare de fericire deplină, de încântare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferenţă faţă de situaţiile şi întâmplările din jur".
Mi-a mai zis ca trebuie sa invat sa ma bucur de toate momentele placute, de reusitele si capacitatile mele...sunt inca la inceput, as vrea ca totul sa fie ca pe o coala de hartie pe care sa o poti repeta pana o stii pe de rost, dar nu e posibil si mi-e greu. As vrea sa stiu cand pot evita o greseala, dar hei, greseliile cica sunt frumoasa, pun pariu ca o sa cred asta peste 50 de ani. Pana atunci, la naiba cu toate astea.
Pana la urma, puterea sta in mainile noastre, putem sta pe loc, pasi, pluti, zbura sau ne putem ineca in propriile lacrimi.


Eu...eu aleg sa plutesc, pentru ca e mai usor decat sa zbori, nu mai am chef sa dau din aripi. Eu aleg beatitudinea prosteasca, eu caut cu disperare indiferenta din mine.