eu le pretuiesc.

Cand am vazut-o a fost dragoste la prima vedere. E neagra, cu maro, e de la Pierre Cardin.Da, e o geanta, superbaaa! Sunt absolut absorbita de lucrurile vechi. In zilele noastre nu mai exista calitate la un pret rezonabil, decat in second hand-uri.Eu am ajuns sa le ador. Sunt uluitore.Da-mi botinele si cerceii cu clips ai bunicii si o sa topai de fericire, da-mi blugii matusii si rochiile de matase turcoaz ale mamei, da-mi vederi colectionate, da-mi reviste frantuzesti. Da-mi tot ce e vechi. Urasc cand sunt intreabata ce vreau cadou. Scormoneste si o sa gasesti ceva. Este simplu.

nu pot sa cred.

"Mi-ai facut seara mai buna"

"Sunt mandru de tine pentru ca lupti pentru ceea ce iti doresti."

.....nu ma asteptam. va jur.

Conversatii care imi dau fiori.

"Ea:Ce zodie esti?
Eu: Gemeni.
Ea: Woow, super! Prietenul meu este geaman, sunteti bestiali, dar e greu sa va acaparam atentia.
Eu: Asa e, ne plictisim repede.
Ea: Si in ce an esti nascuta?
Eu: 93'
Ea: 1993?!?!?!
Eu: Da :))
Ea: Cred ca glumesti, sunt socata.
Eu: Cat imi dai? Pana acum maximul a fost 21.
Ea: Mai, nu e vorba ca ai arata de 21, este modul in care vorbesti, te misti, te imbraci...toate.
Eu: Asa e, ar trebui sa trag dintr-o tigara si sa bat straziile in prostie, pe cand eu sunt aici, la un targ vintage, hranindu-mi pasiunea.
Ea: De fapt cred ca esti doar diferita, si ne-am obisnuit noi cu adolescentele astea pitzi. "

Aici, am inceput sa radem amandoua.
"Eu: Multumesc.
Ea: Nu ai pentru ce, inca sunt socata."


Tot azi, alta persoana.

"Ea:La ce facultate esti?
Eu: Ha? Ce ai zice de liceu?
Ea: Esti la liceu??
Eu: Da, a 10-a.
Ea: Ooo Dumnezeule, nu pot sa cred."

Ce parere aveti? E bine sau rau? Pe mine a inceput sa ma ingrijoreze :))

Dark clouds are sunbeam makers.

E uluitor cum trecem de la o stare la alta. Desi, am avut o saptamana extrem de solicitanta, astazi, mi-am incarcat bateria psihica extrem de rapid.
Imi ador adevaratii prieteni - tot drumul spre casa, am ras cu Clara imaginandu-ne ce succes am avea daca ne-am deschide un salon pentru parul pubian( o prostie, stiu, dar ideiile noastre erau de-a dreptul inovatoare), apoi Mandy a venit la mine, am stat in pat la taclale, si am ras cu lacrimi, imi era dor de ea, nu o vazusem de 4 saptamani. Mai tarziu, dupa ce a plecat, am iesit putin sa-i salut pe baietii mei de pe strada ( ceea ce a durat vreo 15 min, pt ca era prea frig), am intrat in casa am primit un telefon interesant :)), iar apoi dupa ce am deschis laptop-ul...am dat peste raspunsul la mail-ul trimis de mine cu o zi urma, in legatura cu o activitate in care as vrea sa ma implic. Il scrisesem atat de plina de optimism, insa cu un strop de teama, pentru ca nu-mi doream un raspuns negativ.Stiam ca m-ar fi descurajat. Ghici ce?! Raspuns a fost pozitiv, si brusc ziua mea s-a transformat intr-una excelenta. Uffff, ce v-as imbratisa acum pe toti!!!! :))

Intim, dinamic, purtata de val.

Mergeti la dans! Este indemnul pe care il tastez :)) din toata inima. Aseara, aveam o stare de spirit groaznica asteptand-o pe sora mea sa vina sa ma ia sa mergem in Salsa.Nu intarziase decat 1 ora. Totusi, cand am vazut-o un zambet s-a strecurat pe chipul meu, vroiam sa-l ascund, insa nu reuseam. Bause 3 beri, ceea ce complet atipic pentru ea. Era "vesela", fermecatoare, sexy si in plus este si o tipa inteligenta. Da, ma cam mandresc ca e sormea :)). A avut o tona de tipi la picioare, inca ar mai avea daca n-ar fi logodita. Are trasaturi de femeie fatala. E Scorpion...
Ma urc in masina care tocmai parcase in fata casei mele, inauntru sormea, o tipa, un tip si soferul. Opaaaa, avem sofer, masina- foarte mijto, in gandul meu "presimt ca o sa ma distrez!". Tipul era un coleg de servici de-al ei, irlandez, genial omul. Am ajuns in Salsa, clubul implinea nu stiu cati ani de existenta, deci aveau un program deosebit, care a durat ceva timp, in care am ras de ne-am prapadit. Insa, ce a fost dupa a fost foarte dragut si special. Atmosfera era un intima, muzica era dinamica, toti dansau in cuplu, atenti la miscariile lor si grijuli cu partenerul. A fost prima oara in foarte mult timp, cand am vazut oameni reusind sa lase grijile la o parte, condusi de instincte, de vocea sufletului. Pur si simplu se comportau asa cum simteau. Nu era loc pentru fite, oamenii erau cat se poate de naturali. E adevarat, noi nu stiam sa dansam salsa foarte bine, desi eu am facut niste cursuri de dans, insa ne-am lasat purtati de muzica, de voia buna si atmosfera de vis din jurul nostru. Nu trebuie sa-ti pese ca nu esti la acelasi nivel cu nu stiu ce dansator, trebuie sa ai curajul de a incerca, de a-ti lasa simturile sa te poarte pe ritmul muzicii, pentru ca ceilalti sunt ocupati cu arta lor.

Multumesc Doamne, stau in patutul meu, alaturi de scumpa mea mama care citeste ziarul cu ochelarii pe nas.

Duminica, in timp ce mergeam cu tramvaiul, incercam cu disperare sa ma concentrez la altceva inafara de zguiduielile scaunul care parea sa se desprinda din locusorul lui, persoanele de langa mine care discutau in ce loc "fantastic" sa manance urmatoarea shaorma, si simpaticele babute care ma studiau din cap pana-n picioare. In acel moment, ochii mi-au picat pe un afis, era o fata disparuta, o fata frumoasa de 16 ani, blonda cu ochii verzi. Ochii mi-au ramas atintiti pe afis mult timp...
Astazi, dupa ce am ajuns acasa, am pregatit masa pentru mine si tata, el asculta stirile ca deobicei...date la maxim. Eu nu ascult stirile niciodata. Nu din dezinteres, ci pur si simplu pentru ca ma deprima. Nu exagerez, am ajuns sa le urasc...asa ca imi fac un bine si nu includ televizorul in viata mea :)), inafara de emisiunea lui Mircea Badea care mi-a facut dimineata mai buna, prin ironia lui. De data asta, insa ceva mi-a atras atentia, era un reportaj despre Italia si numarul copiilor romani rapiti si exploatati sexual. Mi-am adus aminte de fata de pe afisul din tramvai. Ce s-a intamplat cu ea oare? Ma macina chestia asta, pentru ca uneori nu-mi dau seama, nu sunt constienta de toate lucrurile care chiar se intampla in jurul meu. E adevarat ca eu nu sunt atat de inocenta, dar sunt o groaza de fete naive care pot cadea in cursa multor traficanti. Am citit o carte despre o fata de 12 ani care fusese rapita si timp de 80 de zile inchisa intr-o pivnita si violata destul de des. Povestea era adevarata, scrisa de victima, care fusese salvata. Monstrul ca i-a facut acest lucru mai facuse asta cu inca cateva adolescente pe care le-a omorat si ingropat in curtea casei ajutat de sotia lui. Iti vine sau nu sa crezi omul ala avea copii, era casatorit, sotia lui stia de mica lui "pasiune" pentru adolescente si nu facea nimic impotriva acestui lucru. In cele din urma barbatul a fost condamnat si eliberat ceva mai tarziu pentru buna purtare. Supravietuitoarea isi povesteste calvarul pentru a demonstra ca acesti monstri nu merita iertati. Cred ca am ramas marcata de aceasta carte.
Revenind...Am intrat pe www.copiidisparuti.ro si am observat ca majoritatea fetelor sunt frumoase, cu varste intre 12-16 ani. Ma ingrozeste chestia asta, deoarece unele sunt disparute de 3-4 ani. Cat de chinuite or fi fost multe dintre ele in timpul asta? Cat de oribil este oare sentimentul ca ai avut o viata normala si o simpla alegere a ta ti-a distrus-o...sau cel ca acolo undeva familia ta te cauta innebunita? Cat de dureros poate fi sa speri ca maine se va intampla ceva si vei scapa de toata tortura? Si totusi nu se intampla...si astepti, si trece o luna, trec 6, trece 1 an, 2, 4 si nimic. Cred ca incetezi sa mai speri.

"Cand am ajuns asa?"

Ieri, am fost la sora mea, trece printr-o pasa proasta. Logodnicul ei este plecat pentru o vreme, iar prietenii ei se comporta precum niste idiotii. Sora-mea e prea buna! Asta e adevarata problema! E genul care daca te simti rau, poti sa te duci la ea, iti face un ceai si ceva bun de papat, te baga sub patura in patutul ei si te face sa te simti mai bine. Cand esti prea bun, oamenii sfarsesc prin a te lua de prost. Ahhh" X-lescu poi de ce sa ma obosesc sa-l sun ca oricum o sa fie acolo cand am nevoie de el.". Asta e intrebarea pe care mi-a pus-o sora mea aseara si n-am stiut sa-i raspund "Cand am ajuns asa?". Unde sunt oamenii aia pe care ii sunai doar pentru ca simteai nevoia sa le auzi glasul, sa te descarci, sa le ceri un sfat.S-au prietena care venea cand erai deprimata si te spala pe spate in timp ce-i povesteai printre suspine ceea ce ti se intampla. Nu, nu e un basm, lucrurile astea se intamplau pana de curand....
Dar, mai nou nu exista, oamenii sunt prea ocupati...acum se poarta sa ne facem ferme pe facebook, sa ne hranim pestisorii, sa ne uitam o zi intreaga la pozele altora si sa le lasam comentarii gen "sa te fut". Prietenii surorii mele au 26-27 de ani, si lucrurile astea se afla printre hobby-urile lor. Nu stiu ce e mai infantil, comportamentul lor de adolescenti sau faptul ca au uitat sa fie prieteni adevarati, din aceia care chiar daca o mai dau in bara, deobicei isi tin promisiunile. Poate vorbesc acum prost, din cauza nervilor, pentru ca o iubesc pe sora-mea si stiu ca nu merita sa fie tratata ca un gunoi.

Si totusi....."Cand am ajuns asa?"
Poate aveti voi raspunsul, pentru ca eu nu reusesc sa-mi dau seama.